Personalități maramureșene

Participanți la Unirea de la 1 decembrie 1918

"…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]"

Semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918 marchată de regretatul academician Florin Constantiniu.

George Pop de Băseşti

George Pop de Băseşti s-a născut în data de 1 august 1835 în localitatea Băseşti (comitatul Sălajului), fiu al lui Petru Pop de Băseşti (1814-1869) şi al Susanei Pop de Turţ.

Şcoala primară o urmează în satul natal Băseşti iar cursurile gimnaziale în oraşul Baia Mare (1846-1852). Continuă cu studiile liceale în oraşul Oradea (1852-1854), unde urmează şi Academia de Drept (1854-1859) obţinând diploma de jurist care îi permite să se angajeze ca funcţionar. După scurt timp, este înrolat în armata austro-ungară (1859). După eliberarea din armată, se căsătoreşte cu Maria Loşonţi (1860). Au două fiice: Maria şi Elena. Prima fiică moare la vârsta de un an, iar Elena (Pop Hossu Longin, 1862-1940), va păşi pe urmele tatălui său devenind şi ea o personalitate marcantă.

În perioada 1860-1870 face primii paşi în activitatea politică şi intră în legătură cu personalităţile timpului. În anul 1872, ajunge deputat de Cehul Silvaniei în Parlamentul de la Budapesta, calitate în care, până în anul 1878, va avea multe intervenţii bine documentate acestea fiind adevărate rechizitorii ale politicii guvernului maghiar. În anul 1881 candidează din nou dar alegerile s-au transformat într-o confruntare sângeroasă care din nefericire se va repeta în anul 1905 când George Pop va renunţa la activitatea parlamentară. În acelaşi timp pătrunde în sufletul mişcării naţionale româneşti alături de George Bariţiu, Ion Raţiu, Dimitrie Comşa şi alţii.

Între 12-14 mai 1881, la Sibiu, s-a desfăşurat Conferinţa Naţională de constituire a Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria prin fuziunea PNR din Banat şi PNR din Transilvania care fuseseră constituite în anul 1869. Preşedinte al partidului a fost ales dr. Ioan Raţiu iar vicepreşedinte George Pop de Băseşti. Programul bine conturat urmărea în esenţă lupta pentru autonomia Transilvaniei, pentru folosirea limbii române în justiţie şi administraţie, pentru votul universal şi revizuirea legii naţionalităţilor, lupta împotriva deznaţionalizării ş.a.

În anul 1891 George Pop pleacă în România şi are o întrevedere cu distinsul om politic Mihail Kogălniceanu. A fost unul dintre liderii mişcării memorandiste dintre anii 1892-1894, foarte important segment al luptei naţionale a românilor din Transilvania.

După aprobarea, în martie 1892, a textului final, George Pop de Băseşti, al doilea semnatar al exemplarului oficial al Memorandului Românilor din Transilvania şi Ungaria a fost şi unul dintre organizatorii plecării delegaţiei de peste 300 de români la Viena (28 mai 1892). Deşi delegaţia nu a fost primită de împăratul Francisc Iosif I, momentul Vienei precum şi procesul memorandiştilor desfăşurat ulterior la Cluj (1894), prin amploarea şi măreţia lor constituie evenimente de o covârşitoare importanţă în istoria românilor. Audiat în ziua de 16 mai 1894, George Pop primeşte un an de zile, la închisoarea din Vacz.

În decembrie 1902, la moartea lui Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti preia preşedinţia PNR din Transilvania şi Ungaria fiind reales în anul 1910. În anul 1912, George Pop a prezidat marele miting de la Alba Iulia organizat în semn de protest la înfiinţarea Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, iar la începutul anului următor, 1913, a participat la tratativele cu guvernul maghiar Tisza pentru îmbunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania, tratative care au eşuat.

În toată această perioadă, pe lângă activitatea politică, se implică în multe şi variate acţiuni precum ajutorarea ţăranilor români prin intermediul institutelor de credit şi economii, susţinerea presei româneşti, acordarea de burse elevilor şi studenţilor săraci fiind în acelaşi timp şi un membru activ al Astrei din anul 1861. Toată această zbatere, pe tărâm politic, economic sau cultural a fost răsplătită la sfârşitul Primului Război Mondial odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale. I-a fost dat “bătrânului naţiei”, George Pop de Băseşti, să-şi vadă visul împlinit.

A prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918 când a fost luată cea mai important decizie pentru destinul naţiunii române aceea de Unire a Transilvaniei, Banatului şi Părţilor Ungurene cu România. Peste puţin timp, la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de Băseşti se încheie, el intrând definitiv în Panteonul Naţional.

Sursa: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Vasile Lucaciu

Viaţa şi activitatea lui Vasile Lucaciu oferă celor dornici să o cunoască inepuizabile momente de meditaţie şi echilibru interior. Contextul în care Vasile Lucaciu şi-a manifestat capacitatea de acţiune şi calităţile definitorii ale unui tribun este cel al luptei românilor pentru unitate naţională. Supranumit „Leul de la Şişeşti” datorită caracterului său intransigent şi a puterii de luptă, Vasile Lucaciu a impresionat deopotrivă pe contemporanii săi şi generaţiile care i-au urmat, devenind din timpul vieţii un simbol al luptei pentru dreptate şi adevăr.

Vasile Lucaciu s-a născut în localitatea Apa din judeţul Satu Mare la 22 ianuarie 1852. La vârsta de şase ani pleacă împreună cu familia la Baia Mare unde tatăl său a fost numit învăţător la şcoala confesională greco-catolică. Şi-a continuat studiile la Gimnaziul de stat din Baia Mare, iar anii de liceu la Ungvár şi Oradea. În toamna anului 1868 pleacă la Roma cu o bursă la Institutul Sfântul Atanasie, obţinând după doi ani doctoratul în filozofie. În anul 1874 termină şi studiile teologice la Gherla, fiind hirotonisit preot greco-catolic, calitate în care a primit parohia Sâncrai din Sălaj. Din anul 1878 a ocupat postul de profesor de religie şi limba română la Liceul crăiesc din Satu-Mare. Aici a desfăşurat o activitate de educare a sentimentului religios şi a celui naţional în rândul elevilor, ceea ce a atras dizgraţia din partea utorităţilor, în a căror atenţie a intrat. Începe acum şirul multelor procese politice, fiind condamnat în repetate rânduri pentru „calomniere” şi „agitaţie”. Perioada coincide cu intrarea lui Vasile Lucaciu în viaţa publică şi în vâltoarea luptei politice. În anul 1881 a ţinut primul său discurs politic la sfinţirea bisericii din Valea Vinului, vorbind despre deznaţionalizarea românilor pe cale religioasă. În anii următori a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică: a colaborat la presa vremii (Gazeta Transilvaniei din Braşov, Familia din Oradea, Gutinul din Baia Mare), a editat din anul 1883 „Revista catolică”, la Satu Mare şi Baia Mare, iar în perioada 1881-1884 a scris importante cărţi de filozofie (Instituţiuni filosofice) precum şi lucrări cu caracter religios (Istoria lui Foţiu, patriarhul Constantinopolelui, Urzitorul schismei greceşti). Este de asemenea perioada în care Vasile Lucaciu schimbă catedra cu amvonul, moment hotărâtor în viaţa sa. Astfel, în ziua de 27 august 1885, se mută cu familia sa, soţia Paulina şi cei patru copii, în frumoasa localitate de la poalele munţilor Gutâi, Şişeşti. De la început părintele Vasile Lucaciu a fost îndrăgit de şişeşteni aceştia devenind cei mai buni prieteni ai săi şi cei mai fideli colaboratori, loialitate care a fost dovedită deseori în anii grei care au urmat. În scurt timp, ca urmare a luptei pentru apărarea drepturilor naţionale dar şi a persecuţiilor nedrepte la care era supus Vasile Lucaciu, Şişeştiul a devenit un cunoscut punct de rezistenţă şi afirmare românească. Ridicarea impunătoarei biserici de piatră, începută în anul 1885 şi sfinţită în 27 august 1891, a fost pentru părintele Vasile Lucaciu, pentru Şişeşti şi pentru toţi românii o măreaţă construcţie închinată unui ideal transmis din generaţie în generaţie: Pentru Sfânta Unire a Tuturor Românilor, cuvinte săpate adânc pe frontispiciul acestei ctitorii.

În multe situaţii şi împrejurări de mare importanţă pentru viitorul naţiunii române, dr. Vasile Lucaciu a fost la înălţimea chemării sale. După anii 1890, perioadă în care făcea parte deja din conducerea Partidului Naţional Român, având şi calitatea de secretar general, era perceput în România ca un erou vorbindu-se deseori despre curajul, consecvenţa şi sacrificiul său în cauza românilor de peste munţi. Aceste percepţii s-au amplificat îndeosebi după eşecul demersului nobil şi demn al românilor la Viena din mai 1892. Părintele Lucaciu a fost autorul moral al Memorandului Românilor şi unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării naţionale pe care acest document de importanţă covârşitoare a generat-o. În acelaşi an a fost suspendat din parohie şi judecat la Debreţin (12 noiembrie1892) într-un proces în care Vasile Lucaciu a apărat cu demnitate, nu persoana lui, ci poporul său nedreptăţit. A fost primit la Bucureşti, în capitala Regatului României, ca un lider naţional iar în timpul şi după procesul memorandiştilor de la Cluj (7-25 mai 1894), când a primit cea mai grea pedeapsă, 5 ani de temniţă la Seghedin, a devenit un adevărat simbol al mişcării naţionale româneşti.

În contextul declanşării Marelui Război în vara anului 1914, când nimeni nu îndrăznea să prevadă sfârşitul acelei conflagraţii, Vasile Lucaciu a susţinut în modul cel mai hotărât că a venit ceasul eliberării naţiunilor subjugate, deci şi a naţiunii române, că „acest război este lupta decisivă care trebuie să ne aducă eliberarea”.

Prigonit fiind de autorităţi, dar cu acest crez în suflet şi în minte, părintele Lucaciu, în toamna aceluiaşi an 1914 părăseşte Şişeştiul pentru a pleca în România. În capitala ţării a militat pentru intrarea în război alături de Antantă. S-a bucurat de stima, preţuirea şi colaborarea unor iluştri oameni politici şi demnitari: Nicolae Iorga, Tache Ionescu, Nicolae Titulescu. Octavian Goga, dar şi a Ligii Culturale al cărei preşedinte a fost ales.

Credinţa fermă în victoria finală, în înfăptuirea idealului naţional l-a determinat să o mărturisească în modul cel mai convingător, în mai toate oraşele României, în faţa regelui Ferdinand, a primilor miniştri ai ţării ca şi în faţa miilor de auditori români din Italia, Elveţia, Anglia, America sau Franţa. Cuvântul său de mesager al poporului român a fost ascultat de mari conducători de state, precum Wilson sau Orlando, de iluştri demnitari de stat. Periplul său prin marile state ale lumii în cauza naţiunii române i-a adus bucuria misiunii îndeplinite. În lunile noiembrie-decembrie 1918, Vasile Lucaciu, departe de ţară, a trăit şi a simţit împlinirea idealului de unitate naţională a românilor constatând că „suferinţa nu a fost zadarnică”. Părintele Vasile Lucaciu s-a întors în ţară în toamna anului 1919. Aducea cu el, ca o justificare a lipsei sale în cei 5 ani de zile, bucuria victoriei. Marele erou naţional a mai avut puterea de a lua parte la alegerile parlamentare. Prezidând Camera Deputaţilor în 21 iunie 1920, deputatul de Bucureşti dr. Vasile Lucaciu spunea: „Am ajuns să pot prezida măcar pentru un moment această ilustră Adunare naţională ce reprezintă idealul nostru naţional înfăptuit”.

Peste puţin timp, într-o zi mohorâtă de toamnă, pe 28 noiembrie 1922, părintele Vasile Lucaciu s-a stins din viaţă la Satu Mare. Parlamentul a decis funeralii naţionale, iar în ziua de 1 Decembrie în toată ţara s-a declarat doliu naţional. La funeralii au fost prezenţi reprezentanţi ai Senatului şi Camerei, primul ministru Ionel I.C. Brătianu care a acordat post mortem ilustrului luptător Marele cordon al ordinului „Steaua României” ca semn al recunoştinţei pentru strădaniile sale în cauza naţională a românilor. Prietenul şi colaboratorul său apropiat, Octavian Goga a spus printre altele: „...Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de azi moştenire imaginea lui luminoasă...Toate steagurile se apleacă în faţa acestui sicriu asupra căruia în numele ardelenilor cu care ai pribegit pe drumul idealului, Părinte Vasile, eu smerit ucenic arunc astăzi un bulgăre de ţărână”.

După serviciul divin oficiat de episcopii dr. Iuliu Hossu de la Gherla şi de dr. Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea, trupul neânsufleţit al lui Vasile Lucaciu a pornit pe drumul către Şişeşti. După un scurt serviciu religios, episcopul Iuliu Hossu a rostit o impresionantă cuvântare din care spicuim: „Părinte Lucaciu! Nu ai fost în viaţă nici rege, nici ministru. Ai fost un vlădică de la ţară care a luptat din toate puterile pentru ca neamul tău să-şi capete graniţele etnice la care avea tot dreptul.....Azi te conduce la groapă un neam întreg. Au venit miniştri să te salute în numele M.S. Regelui şi al guvernului, au venit episcopii să îndrepte pentru tine rugile lor către cer, au venit ţăranii pe care i-ai iubit şi călăuzit în viaţă, să te coboare în locaşul de veci. Dormi fericit, fiindcă un neam întreg te proslăveşte. Şi fii sigur că nicicând numele tău nu se va şterge din cartea de aur a neamului românesc”.

Sursa: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Ilie Lazăr

Un român autentic şi un personaj de legendă, demn de un film, Ilie Lazăr a fost eliberatorul Cernăuţiului, ocupat de ucraineni în zilele tulburi de la finalul Primului Război Mondial, confidentul lui Iuliu Maniu, dar şi liderul organizaţiei muncitoreşti a PNŢ, iar caracterul său demn i-a adus trei detenţii: în timpul regimului autoritar al Regelui Carol al II-lea, în timpul dictaturii conduse de generalul Ion Antonescu, dar şi în timpul comunismului.

S-a „luptat” cu trei regimuri, a luptat în Primul război mondial, eliberând Cernăuţiul, a participat la Marea Unire, a fost deputat de Maramureş şi a rămas în istorie ca un exemplu de verticalitate, curaj şi patriotism. Ilie Lazăr este unul dintre maramureşenii de legendă, din păcate prea puţin cunoscuţi şi promovaţi. O personalitate fascinantă şi o viaţă incredibilă trăită sub semnul dragostei de ţară şi al demnităţii, principii plătite scump cu cele trei detenţii.

Ilie Lazăr este descendentul unora dintre cele mai prestigioase familii din mica nobilime maramureşeană, care au primit diplome nobiliare de la regii Ungariei. Pe linie paternă, el descindea din familia Lazăr de Purcăreţ, iar pe linie maternă din familia Ivaşcu din Apşa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, a fost protopop greco-catolic al Sighetului şi, de asemenea, pe lângă licenţa în Teologie, el avea şi o licenţă în Drept. Ilie Lazăr a urmat Şcoala primară la Sighet, şi, tot acolo a terminat primele clase liceale la Liceul Piarist. Aşa cum era tradiţia vremii, clasele superioare de liceu erau urmate la licee de renume. Familia a vrut să-l înscrie la Blaj, dar a fost refuzat din cauza comportamentului său de ştrengar, Ilie Lazăr ţinându-se şi de carte, şi de şotii. Astfel, ajunge la Liceul Confesional din Lugoj. Apoi a terminat Facultatea de Drept din Cluj, unde a obţinut licenţa şi doctoratul. A făcut, de asemenea, studii de economie la Viena. Încă din perioada studenţiei se implică în viaţa comunităţii: a convocat o adunare în satul său unde distribuie cărţile editate de ASTRA şi le vorbeşte despre drepturile lor. Această adunare îl pune însă în conflict cu autorităţile maghiare care caută să-l aresteze. La momentul intrării României în primul război mondial, în 1916, Ilie Lazăr avea deja vârsta recrutării.

Este încorporat în armata austro-ungară, unde a primit rangul de ofiţer şi, treptat, a ajuns la comanda unei companii în care, cu excepţia a două persoane, erau înrolaţi doar români. Caracterul său dârz l-a adus în conflict cu ofiţerii maghiari din armata imperială şi, după o altercaţie cu unul dintre ei, a fost condamnat la trei luni de închisoare, care urmau să fie executate după terminarea războiului. În acea epocă, Petru Groza, cel care avea să devină prim-ministru al României cu sprijinul bolşevicilor, era ordonanţa sa. Ilie Lazăr l-a protejat pe Petru Groza cât a putut, însă bunătatea i-a fost răsplătită cu trădare. Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei i-a provocat o criză de conştiinţă.

În cele din urmă, după discuţii îndelungate cu soldaţii pe care îi conducea, Ilie Lazăr a decis să dezerteze din armata imperială austro-ungară şi să se înroleze în Armata Regală Română. Drept urmare, a trecut, în 1918, linia frontului împreună cu întreaga sa companie. Planul său era să ajungă în Basarabia, însă, în apropiere de Cernăuţi, a ajuns la el vestea că un detaşament format din 700 de soldaţi ucraineni ocupase acest oraş. Ucrainenii începuseră să jefuiască Cernăuţiul şi încercau să îi aresteze pe fruntaşii românilor. Cel mai căutat era Iancu Flondor, care se ascundea în clădirea Mitropoliei ortodoxe.

Ilie Lazăr a decis ca soldaţii săi să plece la Cernăuţi, deşi erau de patru ori mai puţini decât ucrainenii. Ilie Lazăr i-a cerut profesorului Sextil Puşcariu să îl pună în legătură cu ofiţerii români care se aflau în Cernăuţi, care au primit misiunea să comande grupele formate din soldaţii ardeleni ai lui Ilie Lazăr şi care nu cunoşteau oraşul. Întâmplarea este relatată pe blogul istoricului Cristian Negrea. Vestea intrării în oraş a ostaşilor români care purtau încă uniformele austro-ungare i-a pus pe fugă pe ucraineni. Ilie Lazăr, împreună cu baronul Iancu Flondor, au mers la Primărie, iar ofiţerul ardelean a pus el însuşi primul steag românesc pe clădirea municipalităţii din capitala Bucovinei de Nord. Apoi, Ilie Lazăr şi Iancu Flondor s-au deplasat 50 de kilometri spre sud, unde s-au întâlnit cu generalul român Zadik, căruia i-au cerut să grăbească înaintarea spre Cernăuţi, deoarece exista riscul întoarcerii ucrainenilor. Ilie Lazăr, după acest episod, s-a întors în Transilvania, unde a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş. Ilie Lazăr a făcut parte ca deputat din delegaţia la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a decis Unirea Transilvaniei cu România, fiind cel mai tânăr dintre delegaţi.

Documentele vremii consemnează că, delegaţia maramureşeană a plecat din Sighet, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie fiind aşteptată în Giuleşti, de mulţi maramureşeni îmbrăcaţi în straie populare. După un dejun bogat în casa lui Ilie Lazăr, delegaţia îşi continua drumul spre Baia Sprie. Acolo, Ilie Lazăr s-ar fi adresat mulţimii cu celebrul îndemn: „Măi, să nu fim pitici şi să nu ne temem! Maramureşenii nu se tem de nimeni şi de nimic pe lumea asta!”.

A urmat apoi alt episod extrem de important. La 14 decembrie 1918, o delegaţie a românilor transilvăneni din care a făcut parte şi Ilie Lazăr, care, prin mijlocirea lui Alexandru Vaida Voivod a reuşit să obţină o audienţă la prim-ministrul Ionel Brătianu, căruia i-a prezentat situaţia satelor româneşti din dreapta Tisei, în urma pătrunderii în Maramureş, inclusiv în Sighet a unei bande înarmate din zona Galiţiei. După ce l-a ascultat cu atenţie, premierul a solicitat generalului Prezan să dea ordin armatei să înainteze spre nord.

La 4 ianuarie 1919, Marele Cartier General a ordonat armatei din Transilvania să ocupe regiunea Baia Mare-Sighetu Marmaţiei - Zalău. Misiunea eliberării Maramureşului a revenit Regimentului 14 Infanterie, comandat de Teodor Gheorghiu. Ilie Lazăr şi fratele său Vasile au sprijinit acţiunea de eliberare a Sighetului. Pentru toate acestea, în 1929 a fost decorat cu medalia Coroana României în grad de comandor.

În 1919 pleacă la Satu Mare, în calitate de secretar al prefecturii, apoi ca pretor al plaselor Ardud şi Carei. Odată cu reînceperea cursurilor la Universitatea românească din Cluj, la 3 noiembrie 1919, Ilie Lazăr decide să-şi finalizeze cursurile şi devine doctor în drept. Apoi pleacă la Viena, tot pentru studii şi se întoarce în 1922. Se mută apoi în Bucureşti şi, datorită relaţiilor sale apropiate cu Maniu, îl însoţeşte pe liderul românilor ardeleni pretutindeni şi devine şeful organizaţiei de muncitori a PNŢ, partidul format în 1926 prin fuziunea dintre PNR, condus de Iuliu Maniu, cu PŢ, condus de Ion Mihalache. În anul 1928, el avea să fie ales pentru prima dată deputat de Maramureş, apoi a fost reales de mai multe ori.

Organizaţia de muncitori a PNŢ devenise cea mai influentă organizaţie politică adresată acestei categorii sociale, a cărei înregimentare politică era vizată deopotrivă de partidele de extrema dreaptă şi de extrema stângă. Acest lucru a făcut din Ilie Lazăr unul dintre principalii duşmani ai legionarilor şi ai comuniştilor.

De asemenea, pe fondul tensionării relaţiilor dintre conducerea PNŢ şi Regele Carol al II-lea, după instaurarea regimului de autoritate regală, Ilie Lazăr a fost trimis în lagărul de detenţie de la Turnu.

Eliberat imediat după abdicarea Regelui Carol al II-lea, Ilie Lazăr a intrat în coliziune cu exponenţii extremei drepte, astfel că a fost trimis din nou după gratii, la Târgu-Jiu. Eliberat după trei luni, el a redactat un document în care denunţa condiţiile inumane de detenţie, apoi l-a trimis mareşalului Ion Antonescu.

În septembrie 1944, Ilie Lazăr a fost însărcinat din partea Consiliului de Miniştri să îndeplinească funcţia de comisar politic pe lângă Armata a IV-a, condusă de Gheorghe Avramescu. Principala sa misiune era de a întreprinde primele măsuri de organizare a vieţii româneşti în oraşele eliberate şi de a aplana eventualele neînţelegeri ivite între populaţia civilă şi armată.

La începutul lui noiembrie 1944, odată cu înlocuirea guvernului de tehnicieni constituit la 23 august, cu unul politic, Iuliu Maniu i-a oferit funcţia de ministru al Lucrărilor Publice, pe care însă o refuză.

Ilie Lazăr i-a rămas fidel până la capăt mentorului său, Iuliu Maniu, iar pentru că, efectiv, reuşea să îi fascineze pe muncitori şi, astfel, distrugea toate eforturile propagandiştilor comunişti de a-i atrage pe aceştia de partea lor, în 1946, înainte de alegeri, Ilie Lazăr a fost arestat de comunişti. Imensa sa popularitate a fost dovedită de faptul că locul său de deputat a fost atribuit soţiei sale, Maria Lazăr. După alegerile fraudate masiv, Ilie Lazăr a fost eliberat, însă doar pentru scurt timp. În 1947, el a fost din nou arestat, cu ocazia înscenării de la Tămădău. Alături de el au ajuns după gratii toţi liderii PNŢ, inclusiv Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. A fost încarcerat mai întâi la Galaţi, iar din 1951 transferat, împreună cu alţi membri ai „lotului Maniu”, la Închisoarea Sighet. După ce a expirat termenul de 12 ani, i s-a fixat domiciliul obligatoriu pentru alţi trei ani, la coloniile de muncă de la Culmea şi Periprava.

Abia la 9 mai 1964, după 17 ani de închisoare, Ilie Lazăr a fost eliberat. După eliberare se mută la Cluj.

Moare la 6 noiembrie 1976, rămânând în memoria celor care l-au cunoscut drept un om curajos, credincios, convins că „adevărul oricum nu poate fi învins”. La înmormântarea sa au participat reprezentanţii elitei politice clujene interbelice, preoţi, cunoscuţi. Dosarul său de Securitate este închis abia acum, după 17 ani, când însuma peste 7000 de pagini.

Cu toate că s-au făcut presiuni asupra lui pentru a-şi renega crezul politic, Ilie Lazăr nu a renunţat niciodată la apartenenţa sa la partidul ţărănist.

Într-o scrisoare trimisă în 1972 Bibliotecii municipale din Cluj, ca urmare a solicitării unui autograf pentru colecţia bibliotecii, Ilie Lazăr scria: „Vă voi comunica în scris vreo câteva fapte concrete în legătură cu cele iniţiate de mine personal, aici în Cluj, între anii 1918 şi în 1944 şi vă pot asigura că numele meu - în urma trecutului politic şi a campaniei pătimaşe şi nedrepte ce s-a dus împotriva mea - nu vă poate fi de niciun folos. Aceasta pentru că din fragedă tinereţe am făcut parte din partidul naţional-ţărănesc. Pe acest partid l-am considerat ca singurul reprezentant al neamului românesc sub toate aspectele, iar după Unire a fost condus de către Iuliu Maniu, căruia i se datoreşte, înaintea tuturor ardelenilor, marele merit de a fi introdus regimul românesc în Dacia Superioară şi de a fi avut rol principal în unirea tuturor românilor.”

Ioan Mihaly de Apşa

Ioan Mihalyi de Apşa s-a născut la Ieud, la 25 ianuarie 1844, ca fiu al Iulianei Man (1815-1881) şi Găvrilă Mihalyi (1808-1875), fost comite suprem al Maramureşului, comisar revoluţionar la 1848-1849 şi, în ultimii ani ai vieţii, judecător la Curtea regală.

Studiile gimnaziale le începe la Sighetu Marmaţiei unde absolvă cele 4 clase inferioare, apoi le continuă pe cele superioare în gimnaziile de la Ungvar, Kaşovia şi Budapesta şi ia examenul de maturitate în anul 1862. Urmează la Universitatea din Budapesta patru ani de studii la Facultatea de drept (1862-1866). La 17 iulie 1866 scrie din Sarasău fratelui Victor, mitropolit al Blajului, că a obţinut diploma de avocat, iar în 1869 îşi ia doctoratul în drept, fiind primul doctor în drept din Maramureş.

„La universitate, aşa cum mărturiseşte în autobiografie, am luat cursuri de limba şi literatura română, pentru care în anii aceia s-a ridicat o catedră deosebită, binevenită mie”. În anii în care Ioan Mihalyi de Apşa a studiat dreptul, la Universitatea din Pesta erau zeci de studenţi români (în 1861 sunt înregistraţi oficial 34) şi numărul lor era în creştere de la an la an. Cursurile inaugurale la catedra de limba română încep la 27 aprilie 1863, prin discursul lui Alexandru Roman. Conform regulamentelor de studii, studentul înscris la Facultatea de drept era obligat să frecventeze iniţial cursurile anului I de la Facultatea de litere şi filozofie, unde era prioritară studierea istoriei şi literaturii maghiare. Studiul istoriei era susţinut de iniţierea în ştiinţele auxiliare ale istoriei. Ioan Mihalyi mărturiseşte: „în anul 1869, am luat la universitate ore private de Arheologie, Numismatică şi Paleografie şi alte studii asemenea ale istoriei”.

Gustav Wenzel, profesor la Facultatea de drept, editor de documente şi izvoare narative privind istoria Ungariei, a avut o influenţă deosebită asupra viitorului istoric. În anul 1866, Wenzel a fost numit rector al Universităţii din Budapesta. Între profesor şi Ioan Mihalyi se stabilesc relaţii de cooperare. În memoriul „Analecta historia comitatum Maramorus concernenti” a lui G. Wenzel, se regăsesc diplome copiate de tânărul maramureşean. Între ei se deschide o corespondenţă cu caracter particular, în termenii unei stime şi aprecieri reciproce.

Încă din anii de studii din tinereţe acumulează un vast bagaj de cunoştinţe juridice şi istorice, având ca fundament ideile şcolii latiniste. Citeşte cu siguranţă pe Ghe. Şincai, Petru Maior, B. P. Haşdeu, mai târziu Xenopol, Densuşianu. Îşi procură Documentele Hurmuzachi, cronicarii şi cronicile româneşti. Preocupat de Istoria Românilor, caută răspunsuri în lucrările istoricilor maghiari şi germani despre evenimentele ce au avut loc în secolele trecute în acest spaţiu central european. Mărturie ale preocupărilor sale găsim în vasta bibliotecă personală, în care ponderea cea mai mare au avut-o cărţile cu caracter juridic şi istoric. Informaţiile dobândite sunt avantajate de logica studiilor juridice şi de practica profesională.

Această împrejurare explică şi în cazul lui Ioan Mihalyi, ca şi al altor absolvenţi ai unor facultăţi de drept din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o judecată juridică pronunţată asupra trecutului, completată cu o iniţiere solidă în studiile speciale ale istoriei.

Prin exigenţă şi multă curiozitate în pregătirea universitară, Ioan Mihalyi a urmărit cu tenacitate descoperirea şi cercetarea ştiinţifică a dovezilor originii, vechimii şi permanenţei neamului românesc în Maramureş. Pregătirea teoretică i-a fost complementată prin cunoaşterea mai multor limbi (română, germană, maghiară, italiană, franceză, ucraineană), ca şi prin studiul limbilor clasice: latina, slava veche, greaca.

Depistarea şi copierea documentelor din colecţia Mihalyi datează din anii studenţiei. Ioan Mihalyi mărturiseşte că această activitate devine o activitate susţinută din 1864.

„Preocupat să dovedească vechimea şi continuitatea românilor maramureşeni, a alcătuit ca dovezi palpabile o prea frumoasă culegere de monede antice, de diplome medievale şi de scrisori şi zapise româneşti din acel Maramureş, care a păstrat numai aşa de puţine.” (Nicolae Iorga)

Ioan Mihalyi de Apşa a avut un rol important în înfiinţarea Societăţii de lectură a românilor maramureşeni, la întocmirea Statutelor societăţii (1868) şi în încercările de înfiinţare a unui ziar românesc în Maramureş. Corespondenţa cu Simion Botizan arată cu prisosinţă nobilele idei progresiste care i-au animat în acest demers.

În Statutele Societăţii de lectură a românilor maramureşeni, tipărite în broşură în limba română la Sighet în anul 1868, în capitolul I, Scopul şi mijloacele, în paragraful 1 se afirmă că: „Societatea de lectură este o însociere a Românilor din Maramureş, înfiinţată pentru câştigarea şi a diferitelor cunoștințe din literatura naţională, arte şi economie”.

Societatea va deschide în Sighet o sală de lectură prevăzută cu diferite ziare, va înfiinţa o bibliotecă cu cărţi folositoare din toate ramurile ştiinţelor, „preferând cărţile edate (editate) în limba română.” Societatea va ţine adunări generale în care vor avea loc conferinţe pe teme literare, economice şi va organiza expoziţii cu caracter economic, artistic şi industrial. Erau declarate interzise dezbaterile neloiale care atingeau religia, naţionalitatea şi morala.

Ioan Mihalyi de Apşa şi familia sa au avut un rol important în organizarea şi desfăşurarea Adunării generale a Societăţii pentru Fond de teatru ţinută la Sighet în zilele de 7-8 august 1882 la care au participat Iosif Vulcan şi Vincenţiu Babeş. Adunarea a avut un succes deosebit: pe lângă publicul numeros din Maramureş au participat şi români din ţinuturile învecinate, ca să asiste la această sărbătoare naţională.

Cu ocazia banchetului Societăţii de teatru, Ioan Mihalyi ţine o frumoasă expunere, păstrată în concept în Arhiva Mihalyi şi din care redăm câteva fragmente: „Arta teatrală nu este creaţiune modernă. De când a păşit omenirea pe calea civilizaţiunii, de când a început conştiinţa frumosului şi adevărului, de odată cu ivirea eroilor şi semnelor mitologice din acei secoli îndepărtaţi, aflăm la greci şi la romani urmele acestor arte frumoase […].Dar precum soarele după ce ajunge zenitul său, scoboară şi apune şi ne lasă în întuneric, astfel şi arta teatrală a apus împreună cu cele două naţiuni şi după lungi secoli, adică în evul nostru a răsărit iar, producând în Marea Britanie pe regele dramaturgilor, în Franţa şi Spania pe nemuritorii Corneille, Molière şi alţii…”

Importanţa familiei Mihalyi la pregătirea şi desfăşurarea manifestărilor culturale şi naţionale româneşti de la Sighet din august 1882 atrage atenţia contelui I. Lonyay, care raporta Ministerului de Interne al Ungariei: „Familia Mihalyi, locţiitorul de vicar Kökenyerdi, preotul Bud din Şugatag şi, în fine, profesorii Pop Ioan şi Buşitia desfăşoară o activitate vie în vederea trezirii interesului românilor maramureşeni.” La masa festivă comună „preotul Tit Bud din Şugatag a toastat pentru Mihăileni, pentru vicarul Kökenyerdi şi pentru Baziliu Iurca ca buni români şi a permis să declare că nu este de repetat acela care nu-i urmează pe cei numiţi, care nu are curajul să-şi facă urme în public şi să declare cu mândrie că este român”. „După umila mea părere, importanţa celor întâmplate nu poate fi tăgăduită pentru că de acum Maramureşul va avea un partid care să se declare pe faţă ca daco-român.”

Convins că partidul „antipatriotic” român dispune de organizaţii în toată Ungaria, Contele Lonyay scria ministerului Tisza Kolaman, într-un raport, următoarele: „În Maramureş consider de factori principali pe următorii: deputatul Petru Mihalyi, juristconsulul Dr. Ioan Mihalyi, fostul deputat Bazil Iurca, profesorul de religie Ioan Pop, protopopul Tit Bud din Ocna Şugatag, preotul Ambroziu Berinde din Ieud, protopopul Paul Oros din Vişeul de Sus şi vicarul Kökenyerdi. Am dispus deja urmărirea acestora.”

Analele Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş consemnează prezenţa lui Ioan Mihalyi între membri săi în anul 1869, când semnează în calitate de notar actul constitutiv (fratele său, Petre Mihalyi, până atunci notarul Asociaţiei, fiind ales deputat în Dieta de la Pesta) sau Statutul Asociaţiunii în calitate de notar, preşedinte fiind atunci unchiul său, Iosif Man, comitele suprem al Maramureşului.

În adunările generale ale Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş şi în comisii, Ioan Mihalyi îşi exprimă îngrijorarea privind situaţia a poporului român din Maramureş în raport cu alte popoare în faţa progresului şi civilizaţiei.

Cu simţ de pătrundere şi luciditate, constată starea de înapoiere a neamului său şi propune soluţii prin dezvoltarea învăţământului şi a şcolilor de meserii pentru răspândirea culturii şi a ştiinţelor în limba română. „Institutul ce are să se înfiinţeze (internatul) are să formeze români, şi comercianţi şi industriaşi, care mai încolo să dezvolte trupul, inima şi mintea generaţiei viitoare, care va fi mai fericită doară de cum suntem noi.”

Dreptul la o viaţă naţională este afirmat în textul Statutului în termeni clari: „Limba învăţământului ordinară este cea română” (paragraful 56). „Scopul institutului este de a creşte şi instrui pentru şcoalele comunale române învăţători şi cântăreţi calificaţi după cerinţele timpului.” (paragraful 6).

Finalul dării de seamă făcute în adunarea generală a Asociaţiei la 5 iunie 1893 arată limpede ideile şi intenţiile conducătorilor românilor maramureşeni: „..deci dacă noi vom fi la un loc şi vom fi creştini şi catolici buni, institutul poate resta spre binele de obşte şi mărirea lui Dumnezeu şi a naţiunei româneşti, până doar vor sosi alte vremuri mai bune.”

Îngrijorat de starea de înapoiere a românilor, în Adunarea generală din 1872, Ioan Mihalyi exprimă adevăruri dureroase, dar importante de rostit pentru ridicarea economică şi culturală a neamului său: „E lucru dureros a vedea o mulţime de români pierzând terenul de sub picioare, pierzând ţarina cea sacră, ce le-a servit de refugiu în contra inamicilor externi. Noi, care am apărat moşiile noastre în decenii de 17 secole, chiar acum suntem ameninţaţi a le pierde în timp de pace, acum când comerţul şi industria sunt pe calea dezvoltării. Dar, una e în mâini necreştine, alta în mâini neromâneşti.”

În altă parte, continuă: „A sosit timpul suprem, când trebuie să ne ocupăm serios de noi înşine şi să fim pătrunşi de aceia, că numai o educaţiune naţională poate să şteargă de pe faţa noastră urmele ruşinoase ale trecutului, dară vom creşte pentru patria comună, pentru biserica şi naţiunea română, Români culţi, învăţaţi, Români liberi şi virtuoşi.”

Atent la marile schimbări, rezultat al numeroaselor invenţii, a dezvoltării impetuoase a ştiinţei, tehnicii, ce duc la noi orizonturi şi civilizaţii, în adunarea din 11 aprilie 1878, Ioan Mihalyi afirmă prevestitor: „Trăim într-o epocă de transformare şi acel popor care va ieşi din dânsa fără o clasă cultă, va fi condamnat la o soartă mai tristă, ca toate acelea care ne-au încercat în secolii trecuţi. Fără cultură nu există nici avuţie, nici viaţă socială, nici libertate.”

Delegat la 20 februarie 1871 în comisia pentru începerea construcţiei clădirii Convictului, proprietate a Asociaţiunii, Ioan Mihalyi îşi ipotechează averea personală din Ieud şi Şieu, intabulate ca garanţie pentru suma de 6000 de florini.

Ioan Mihalyi a avut o preocupare permanentă pentru înfiinţarea şi progresul composesoratelor nobile româneşti din Maramureş. Membru şi jurisconsult al composesoratului din Ieud, i-a îndemnat pe localnici să vândă muntele pentru a se ajuta remunerarea învăţătorilor de la şcolile satului. A avut un rol deosebit în înfiinţarea composesoratelor la Hărniceşti şi Sat Şugatag.

„Iubea peste măsură ţăranii, mai ales nevoiaşii, neajutoraţii şi nedreptăţiţii – şi din căile dreptului şi a dreptăţii pentru binele lumii nu ar fi ieşit.”

„Timp de aproape 40 de ani nu s-a îndreptat contra poporului Maramureşean, contra şcoalelor lui, contra vieţii sale naţionale, vre-un edict al Pestei pe care dr. Ioan Mihalyi să-l fi primit cu resemnare şi să nu se fi ridicat, contra acelui edict, cu toată puterea sufletului său, cu tot curajul pe care ţi-l dă conştiinţa puterii tale, a dreptăţii tale.”

O preocupare deosebită a Asociaţiunii a fost îndreptată spre formarea unei elite româneşti de întărire a clasei de mijloc. Un rol major l-au avut absolvenţii Preparandiei din Sighet (1862-1869), care au contribuit la eforturile de modernizare a învăţământului românesc din Maramureş, la conştientizarea sentimentului naţional la multe generaţii.

Membrii Asociaţiunii organizau spectacole de teatru, conferinţe publice pe teme diverse, de la medicină la pomicultură.

Pentru sprijinirea Preparandiei din Sighet şi a învăţământului confesional, fraţii Mihalyi s-au implicat în activitatea culturală. Ioan Mihalyi organiza concerte cu public, fratele Găvrilă Mihalyi, fost preşedinte al cercului studenţesc „Petru Maior” din Budapesta, organiza petreceri româneşti în centrele cele mai importante ale Maramureşului.

O plastică descriere a tatălui academicianului Ioan Mihalyi o face învăţătorul Petru Bilţiu-Dăncuş în povestirea „Popa Iuon”: „…de statură mijlocie, dar spătos şi bine făcut. Părul i-a fost creţ, fruntea lată, mărişoară, ochii mărişori, faţa pururea zâmbitoare, pielea feţei îi era roşu-brună; la bătrâneţe cu părul alb, ce se lăsa pe lături, în belşug, ca de argint.”

Preocuparea lui Ioan Mihalyi de a înfiinţa un ziar românesc în Maramureş este întâmpinată cu entuziasm de Simion Botizan. Aflat la Budapesta în tratative cu Iosif Vulcan pentru o angajare la „Gura satului”, scrie la 24 mai 1870 prietenului său, Ioan Mihalyi: „Proiectul tău pentru înfiinţarea unui organ românesc de publicitate, spre oferirea şi promovarea cauzelor şi intereselor noastre publice – naţionale în Maramureş şi vecinătate, corespunde unei necesităţi imperative […] Deşi nu puteam să nu salut încă o dată din adâncul inimii mele nobila ta dorinţă, ca să înfiinţăm un organ românesc de publicitate pentru românii din [ţara lui] Dragoşiu.”

Din Arad, în Ajun de Crăciun 1872, Iosif Vulcan îl roagă pe Ioan Mihalyi să recomande revista „Familia” „în cercul cunoştinţelor d-tale, câştigându-i cât mai mulţi prerenumeranţi (abonaţi)”.

Preşedintele Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român, Alexandru Mocsony îl înştiinţează pe Ioan Mihalyi că, în şedinţa plenară a Secţiunilor ştiinţifice – literare ţinută la Sibiu la 13 şi 14 iulie 1902, a fost ales membru corespondent al secţiunii istorice. Exprimându-şi speranţa că va accepta mandatul onorific „de a conlucra în cadrul secţiunilor noastre ştiinţifice libere, la înaintarea culturală a poporului român din ţară”, îi trimite Regulamentul secţiunilor, cu drepturile şi îndatoririle.

Doi ani mai târziu, la 30 septembrie 1904, noul preşedinte al Asociaţiei, Iosif Şterea Suluţiu, aduce la cunoştinţa lui Ioan Mihalyi că a fost ales membru pe viaţă, în şedinţa Comitetului Central al Asociaţiunii din 25 August 1904 şi îi trimite Diplome în original.

Ieudeanul Vasile Chindriş (1883-1947) a fost cel mai apropiat colaborator al lui Mihalyi de Apşa din generaţia ce a pregătit şi înfăptuit unirea Maramureşului cu Ţara. Cu studii la Sighet şi Oradea, unde urmează cursurile Academiei de drept, îşi ia doctoratul la Cluj. Bursier al Universităţii din Berlin din partea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, leagă o trainică prietenie cu Vasile Pârvan şi se implică de tânăr în lupta naţională. Membru al Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş, cu ajutorul lui Ioan Mihalyi este ales ca prim preşedinte al Despărţământului Sighet al Astrei în 1914.

În corespondenţa membrilor familiei Mihalyi, un loc deosebit l-au avut schimburile de informaţii şi mesajele de prietenie cu ilustre familii româneşti, care au avut un rol important în istoria românilor: familia Ion Raţiu, familia Iuliu Maniu (Cornelia şi Clara), familia Hossu-Login, dar şi cu familiile maramureşene înrudite: Lazăr de Giuleşti, Dunca Şcheian, Andreica şi Coman de Vişeu.

Cu bucurie, la 25 martie 1901, prietenul Iosif Vulcan îl înştiinţează pe Ioan Mihalyi că, pe temeiul Diplomelor maramureşene a fost ales membru corespondent al Academiei Române în secţiunea istorică.

Prin adresa Nr. II 3112 din 26 Martie (Aprilie 8) 1901, a Academiei Române, lui Ioan Mihalyi i se aduce la cunoştinţă că, „apreciind activitatea domniei Voastre pe terenul istoriei”, a fost ales membru corespondent în Secţiunea Istorică. Documentul este semnat de Preşedintele Academiei, Petre Poni şi de Secretarul general, Dimitrie Sturza.

Ioan Mihalyi de Apşa a prezidat Conferinţa de la Budapesta, care a decis ţinerea adunării de protest contra înfiinţării episcopiei maghiarizatoare la Hajdudorogh la Alba Iulia.

Printre semnatarii manifestului de chemare la Alba Iulia pe 29 mai 1912 pentru un protest energic al românilor uniţi împotriva înfiinţării Episcopiei de la Hajdudorogh alături de Ioan Mihalyi regăsim noua generaţie de luptători: dr. Gr. Bilaşcu, dr. Izidor Pop, dr. Ilie Mariş, dr. Gavrilă Iuga, dr. Ilie Chindriş, dr. Vasile Chindriş şi dr. Salvator Iurca.

Revista „Transilvania”, An XLV nr. 4/1914, consemnează că „S-a înfiinţat un nou mare despărţământ la Sighet (Maramureş). Adunarea de constituire s-a ţinut la 25 februarie a.c. Director a fost ales Dl. dr. Vasile Chindriş, jurist.” Doi ani mai târziu, aceeaşi revistă prezintă etapele constituirii despărţământului Sighet: „acesta s-a înfiinţat în 29 februarie 1914, în 7 Maiu s-a constituit comitetul şi în 4 iunie 1914, comitetul a ţinut o şedinţă în care s-a stabilit programul de activitate pentru acelaşi an. Izbucnind războiul, despărţământul n-a mai putut dezvolta nici o autoritate. La convocarea membrilor Asociaţiei, atât înainte, în timpul şi după primul război mondial, o găsim pe Iustina Mihalyi, singura femeie în Despărţământul Sighet, alături de Ioan Fanea, preot din Sarasău, ales membru pe viaţă şi ca membrii pe Iuliu Ardelean, Dr. Ghe. Bârlea, Titu Doroş, Ioan de Kovacs, Pop Ştefan, Dr. Vasile Chindriş, care au fost fruntaşii luptei pentru unire a românilor maramureşeni cu Ţara Mamă.

Gheorghe Todinca